Disecții eșuate

Nu înțeleg finalitatea morții oricât de subtil aș explora decrepitudinea  care mă devorează. Am disecat meticulos anatomia durerii și nu am găsit decât urme descompuse din propria mea existență. Aș vrea să mă pot odihnii în nesfârșitul timp care mi-a mai rămas dar nu regăsesc din mine însumi decât amintiri. Nu mai știu dacă am îmbrățișat vreodată pe cineva, sau a fost doar un straniu proces de dizolvare implacabilă. Oricâtă arheologie aș practica, nu cred că voi găsi vreodată urme ale propriei mele existențe. Mă trec ca și cum n-aș fi, alunec imperceptibil dincolo de orice semn care ar putea face din mine o efigie a realității. Asist la înălțarea unor grădini aeriene în care îmi cultiv luxuriante formule prin care încerc să mă recompun iarăși și iarăși dar ignor cu bună știință rădăcinile care ar putea să mă salveze. Sunt mai degrabă ca o pasăre care nu va face niciodată umbră nimănui pentru că zboară prea departe de locul unde aripile ei ar avea vreun sens. Înălțat și pustiu, toropit de confuzie și fără să mai pot gusta din picătura ultimei mele clipe de viață voi deveni forma uscată perfect a existenței. Model de studiu, carcasă goală a morții. Doar o prăbușire mă mai poate salva.

Diseminări onirice

De curând, am descoperit că singurătatea este întotdeauna consecinţa imersiunii asumate voluptos în oniric. Visul este invariabil o trecere, un prag care conţine o tentaţie aproape inevitabilă. Când visez, îmi izolez trupul ca pe un obiect şi mă las voit cuprins într-o lume care are mereu, în arhitectura ei episodică, o construcţie absurdă. Dar tocmai construcţia absurdă, labirintică şi arborescentă este cea care face din mine o reflexie imperfectă a divinităţii. Captiv în traseul oniric desenat de legi cu o semantică indescifrabilă, conştient în sensurile rătăcite ale visului dar inconştient în realitatea materială a existenţei, sunt avatarul celui mai acut paradox pe care-l poate întruchipa divinitatea. Căci, inconştient, devin prizonierul unei stranii lucidităţi cu care explorez, fără prerogativul omnipotenţei, absurdul propriei mele creaţii.
În vis, sunt chipul unei divinităţi infirme şi alterate. Dar numai visul îmi poate descifra semantica reală a transcendenţei, acolo unde îmi voi putea aduce conştiinţa, mai presus de raţiune, la asemănarea cu Dumnezeu.

Psihanaliză

N-am crezut niciodată în destin pentru simplul fapt că existenţa mea e o îndelungă înşiruire a alegerilor eşuate pe care, deliberat sau nu, le-am făcut. N-am ales niciodată lucid, perfect echilibrat şi pliat autentic pe vocaţia spirituală pe care se întemeiază existenţa mea. Am trăit fantasmagoric, încercând să dau contur unei chemări fulgerătoare, entuziasmului meu vicios pe care, prea des, l-am considerat busola mea revelaţională. Am trăit ascuns în dimensiuni morale nefireşti, pierzând din vedere treptat graniţile oneste ale conştiinţei mele. Neadaptat pe deplin veşniciei pe care mă legasem să o slujesc, m-am trezit marcând timpul, frust şi implacabil, cu fiecare eşec al transfigurării mele. Mi-am făcut o profesiune de credinţă în a disemina ludic un fabulos joc semantic gratuit. Am preferat să fiu personajul unui scenariu improvizat în jurul veşniciei, maestru al risipirii timpului în unde înfăşurate la nesfârşit în jurul fiinţei mele ca un giulgiu, jucând aproape perfect rolul desfigurării treptate până la mumificarea sensibilităţii şi la pierderea oricăror semne vitale prin care aş mai fi putut fi identificat.
Dar, dincolo de această deprimare a mişcării mele temporale către sens, am descoperit că unica rezistenţă pe care mi-o mai pot opune pentru trecerea în neant e sabotant înscrisă în traficul subteran al dorului meu după veşnicie.